Când prietena Roxana îmi mai face cunoştinţă cu miile ei de prieteni, mă prezintă “ea e Ralu, râde mult şi nu dansează la nunţi”. De fapt, nu dansez în general. Mama îmi spunea că oamenii care nu dansează şi cărora nu le plac florile sunt instabili emoţionali. Posibil, da!
Singura nuntă la care am dansat a fost a Andreei. Poate şi pentru că n-am fost nevoită să mă mişc într-un cerc odios pe Macarena şi nici să sar ca apucata pe “Tânăr vreau mereu să fiu” a lui Voltaj. Dar n-a fost vorba doar de un playlist reuşit, ci de întreg evenimentul: în jur de o sută de persoane, doar prieteni apropiaţi, toţi tineri, n-au fost decât părinţii mirilor, fără mătuşi plictisite şi vecini de-ai socrilor pe care nu i-ai văzut în viaţa ta, mâncarea incredibilă, aranjamentul floral discret şi cu bun gust şi o hăhăială firească şi nesfârşită. Deşi nunţile se vor a fi prilej de bucurie, de cele mai multe ori sunt nişte adunări triste unde schimbi politeţuri şi urezi tâmpul “casă de piatră”. A fost prima petrecere adevărată la care am fost.
Cu Andreea sunt prietenă de vreo 15 ani, am trecut prin atâtea împreună şi avem atâteeea amintiri, că putem să nu ne vedem câte jumătate de an şi am impresia că am vorbit ieri. E genul ăla de om care-şi pune toată lumea în cap pentru un prieten. Şi nu de puţine ori a făcut-o.
Apoi, ăştia doi ai mei au făcut o Loela simpatică şi zâmbăreaţă şi ne-am întâlnit într-o atmosferă la fel de specială la botezul ei. A fost o zi cu soare, baloane de săpun, biciclete vintage, mesaje frumoase scrise cu ruj la intrare şi prieteni buni… Nu ne-am formalizat, copilul n-a trecut amărâtul ca o ofrandă din mână în mână pentru o poză, Maria Bucuria a mâncat din nou prea mult zahăr, deci a fost isterică şi Andreea binenţeles panicată că a vărsat Loela trei lacrimi. Minunat!
Sa vă trăiască dragii mei şi să ne bucurăm de ea toată viaţa! !
