Nu ţin minte ultima carte la care să fii râs cu lacrimi, am zâmbit la multe, dar să râd până mi se taie respiraţia nu cred. Şi nu doar umorul teribil transpiră din paginile ei, ci şi o asumare firească a ceea ce este Adrian Green, o modestie frumoasă şi o sinceritate debordantă, „Sunt leneş şi îmi plac lucrurile gratis. Nu e vorba că aş fi primit prea multe lucruri gratis, dar îmi plac. Dintre toţi oamenii pe care îi cunosc, pe mine mă mint cel mai mult”.

Are un sarcasm, o autoironie şi un curaj de a spune lucrurilor pe nume fără a le cosmetiza, fără a le împacheta încât să fie sigur că place măcar unui segment dintre cititori, şi nu are cum să nu-ţi devină simpatic încă de la dedicaţia cărţii şi „prefaţa foarte scurtă. Extrem de scurtă chiar”.

Am tendinţa să vă povestesc ce mi-a plăcut, dar mi-e teamă că o să vă ştirbesc din plăcerea de a citi, nebunia lui Teleşpan trebuie savurată de fiecare în felul lui, pentru că e naturală, curge amuzant de firesc, e atipică pentru scriitura românească şi probabil asta o face specială.

Pe scurt, personajul principal e gay, pleacă din Bucureşti, unde lucra ca producător TV să locuiască cu numitul Oli la Londra, neavând acte, se angajează la negru ca administrator într-un cimitir. Şi până în momentul asta Teleşpan e savuros, exprimându-şi fricile, temerile, visele şi închipuirile, povestind aventurile lui sexuale şi nu numai, dar partea tare de acum începe.

Doar o fază: fusese însărcinat să o privegheze noaptea pe bunica iubitului, pe care oricum n-o plăcuse nici în timpul vieţii, cică era “genul ăla de babă cu o karmă de tot căcatul” şi nu era niciodată spălată pe cap. Părăsesşte incinta, pentru o partidă de sex binenţeles, iar când se întoarce, „spărseseră unii capela. Baba era răvăşită toată, îi luaseră pantofii, verigheta, baticul, ştrampii ăia mici până deasupra gleznei. O ciufuliseră. Ce dracu’ i-or fi căutat în cap, nu ştiu!! Erau lumânările împrăştiate pe jos. Iar eu mi-am dat seama că ăsteia nu îi e dat să-i stea părul ca lumea nici pe lumea ailaltă…“

Mai departe vă las s-o descoperiţi voi. Mie, „Cimitirul” lui Teleşpan mi-a făcut bine.