Prietena Irina mi-a dat o carte, “The Private Lives of Pippa Lee”, de Rebecca Miller, spunându-mi că e de citit în avion şi am respectat recomandarea întocmai, am terminat-o pe un drum dus-întors cu avionul. Pe de-o parte avea dreptate, se citeşte uşor, e accesibilă, dar n-o mai laşi din mână până nu o termini, e haioasă şi extrem de realistă.
Fabuloasă mi se pare Pippa, personajul principal. Ajunsă la varsta de 50 de ani, Pippa Lee este orgolioasa mamă a doi gemeni şi soţia devotată a unui publicist cu 30 de ani mai bătran decat ea, motiv pentru care, atunci când soţul ei, Herb decide să părăsească împreună New York-ul şi să se stabilescă într-o comunitate de pensionari, femeia nu reuşeşte să se adapteze la noul stil de viaţă şi traversează o perioadă dificilă, care o aduce în pragul unei crize nervoase. Herb, care este încă viguros, deşi a suferit o interventie chirurgicala de bypass, se îndrăgosteşte de o femeie muuuuult mai tânără decât ea, pe nume Sandra. (Iar el are 80 de ani, minunat!!!). După ce Pippa află, începe să-şi exploreze senzualitatea multă vreme îngropată şi dezvoltă o legătură stranie cu Chris, băiatul cu probleme al vecinilor ei.
Fumează pe ascuns, devine somnanbulă şi dependentă de amfetamine. Doar o fază: fiică-sa o surprinde fumând „Credeam că te-ai lăsat”, ea mai trage un ultim fum şi-şi stinge ţigara într-o farfurie de decor, spune mai mult pentru ea: ‘I think I’m having a quiet nervous breakdown”… minunat. Şi mai e o serie de flashback-uri, fragmente din trecutul ei de copil aflat în veşnice dispute cu o mamă maniacă şi dependentă de medicamente. Sau sechele rămase dintr-o adolescență rebelă, fuge de acasă la vârsta de 16 ani pentru a locui împreună cu mătuşa ei lesbiană şi cu iubita acesteia. Iar episoadele perioadei sunt suculente.
Vă recomand cartea, e drăguță tare.
Apoi am văzut și filmul, pe ăla nu vi-l recomand. O siropoșenie.
Chiar dacă pelicula are tot semnătura Rebecca Miller, ironia face ca ea să fie mult mai sacadată și mai slab conturată decât scriitura. Filmul mi-a dat, mai degrabă, impresia unui cocktail party decăt unei drame conștincios construite. Adică apar tot felul de personaje interesante, niște glume destul de reușite, îți captează atenția pe ici pe colo și apoi se termină… Dar Robin Wright foarte naturală, carismatică și dă lumină personajului ei.
Atât.
