În ultima perioadă am fost înconjurată de poveşti cu despărţiri, mojicii, gelozii şi infidelităţi. Am încercat să dau sfaturi doar dacă mi se cereau, să fiu un bun ascultător, să nu emit păreri bazate pe emoţii şi nici să dau sentinţe. Asta cu sentinţele nu prea mi-a ieşit, i-am spus prietenei înşelate că „monstrul” ar trebui, fără doar şi poate, sufocat cu perna, noaptea în somn, că e singura soluţie.
Personal, nu cred că e important dacă aş putea trece vreodată peste o infidelitate, probabil că nu, că o consider o umilinţă mai mult decât minciună sau trădare, şi pot ierta orice, dar nu umilinţa. Sau naiba ştie, nu mai zic nu niciodată. Acum, vorba Theei, depinde ce înţelegi prin infidelitate. The Huffington Post, de exemplu, a făcut un sondaj simpatic legat de infidelitate, iar 79% din cei chestionaţi au declarat că flirtul e o formă de infidelitate.
La un moment dat citeam undeva că francezii au flirtul în sânge, că face parte din modul lor de-a fi şi că nici nu au de fapt un cuvânt pentru “flirt”. Asta pentru că fiecare conversaţie, fiecare întâlnire, fiecare privire, fiecare mică negociere, fiecare măr şi fiecare croissant cumpărat implică acel ceva ce noi numim “a flirta” un pic. Mă rog, Franţa este o ţară cu tradiţie în ceea ce priveşte subtextul. De pildă, în trecut, prăvăliile îşi aveau sediul în casa proprietarului, la parter, aşa că atunci când intrai în magazin, îi intrai de fapt omului în casă. Din acest motiv, era considerată o impoliteţe să începi, pur şi simplu, să pipăi mărfurile. Mai întâi trebuia să saluţi proprietarul, să faci puţină conversaţie şi apoi să-ţi cumperi cele trebuincioase.
Zilele astea m-a obsedat treaba cu flirtul, i-am întrebat pe cei din jurul meu cum, de ce şi în ce condiţii flirtează ei. Dumnezeule, cât suntem de diferiţi! Ca să nu vă compromit relaţiile, căsniciile şi mai ales imaginea, nu vă dau numele, nebunilor! Cea mai interesantă abordare a flirtului mi s-a părut cea în care EA flirtează de “cââââte ori are ocazia”, că îi dă o stare nemaipomenită, o super energie şi o încredere mai mare în ea, că se vrea admirată şi că îşi satisface dorinţa asta mereu. Că o vede ca pe o chestie sexuală întotdeauna, niciodată socială, că-şi bălăceşte ochiii de lemur în priviri cu subînţeles ori de câte ori are ocazia.
Un EL mi-a declarat că nu ştie să facă asta şi că are cele mai ridicole replici de agăţat, că nu ştie de unde dracu’ îi vin toate prostiile pe care le scoate pe gură când vrea să abordeze o femeie. Dar că nu se lasă, a auzit el că „practice makes you perfect”. Un alt EL obişnuia să flirteze ca să o facă geloasă pe concubină, de multe ori nici n-o găsea atrăgătoare pe cea căreia îi făcea complimente. Eu, normal, l-am întrebat de ce, că nici un bărbat n-are nevoie de scandal şi reproşuri în cuplu. Raspunsul a venit simplu şi necenzurat, “vroiam să o fac să sufere, era plăcerea mea”. I-am cerut şi un sfârşit al poveştii cu femeia, că îl meritam, deja ne făcusem confidenţe. “M-a părăsit. O curvă“. Aha.
Prietena mea nu ştie să flirteze nici când ar vrea s-o facă în sufletul ei. Pentru că i se pare înjositor şi umilitor. Şi atunci abordează o atitudine de profesoară bătrână. Atunci când e formală, plicticoasă şi are un zâmbet de la şcoală de fete, ne dăm seama că îl place pe respectivul.
Şi mai există o EA, a cărei intenţie n-a fost niciodată să seducă pe cineva, să smulgă complimente, să întoarcă capete sau să fure admiraţia soţului alteia. Şi căreia nu i-a trecut prin cap decât să fie feminină, să se simtă ea însăşi sexy şi atrăgătoare pentru că-i dă o stare bună. Şi pentru care flirtul e mai mult cu propria persoană, prin modul în care îşi dă părul într-o parte, cum stă picior peste picior, cum se joacă cu câte o şuviţă de păr aleasă aleatoriu, cum îşi dezveleşte dantura imperfectă pentru că-i place, nu pentru că e nevoită. Şi căreia i s-a reproşat la un moment dat că modul ăsta de a fi, e de fapt un flirt. Involuntar, dar un flirt.
Pentru multe femei, flirtul e doar o metodă de a netezi drumul, fără a aştepta ceva înapoi, nu are nicio legătură cu seducţia sau tachinarea, ci se înrudeşte mai mult cu arta conversaţiei, care ar trebui preţuită în toate mediile sociale şi la toate nivelele intelectuale. Sau mai degrabă cu plăcerea a fi ele însele şi de a se bucura de viaţă. Simţul instinctiv le dictează asta, nu ai impresia că folosesc un mecanism pe care îl pornesc sau îl opresc, şi nici nu contează dacă e genetic sau dobândit pe parcurs. Acesta e modul lor de a fi prezente în lume. Şi atât.
Întotdeauna am considerat că arta conversaţiei poate fi considerată cel mai reuşit flirt din lume. Nu doar să fii politicos, ci să ştii să asculţi, să ştii să porţi un dialog savuros, să îţi menţii acel aer calm, cald şi degajat, să accepţi păreri şi mai ales să conştientizezi faptul că participi la o formă de interacţiune socială care-ţi face bine ţie, dar şi celorlalţi. Şi în acest caz, flirtul e o binecuvântare pentru toată lumea…
