The Real Me

N-a fost zi de când am plecat din România, în care să nu mă gândesc cât de ciudată e viața asta. Viața e de fapt ce se întâmplă cât timp tu îți faci planuri. Nu-mi făceam neapărat planuri concrete de viitor, dar un lucru e cert, niciodată nu mi-am făcut vreun plan să plec din țară. Era o idee cu care n-am cochetat niciodată, mi se părea că locul meu e acolo, că -țara aia,  cât era de prăpădită – mi-a împlinit toate visurile, mi-a satisfăcut toate capriciile, mi-a oferit o familie iubitoare și m-a lăsat să mă înconjor de cei mai minunați oameni din lume. Străinătatea era doar locul în care evadam periodic, să-mi mai încarc bateriile și să-mi mobilez existența cu experiențe noi. Și mă întorceam fără vreun gând să emigrez. Vreo două săptămâni bălăcăream atitudinea oamenilor, sistemul sanitar, mizeria din politică și pe cine mai prindeam și gata. Eram bine. Eu am fost bine acasă.

Deși facultatea pe care am terminat-o mă trimitea către catedra de limba română, către jurnalistică, către un birou de traduceri sau -vorba lui Ale- către bibliotecă, m-a atras lumea televiziunii încă din studenție. Și așa a început totul, o televiziune locală în Timișoara, apoi Big-Brother, apoi prima emisiune de divertisment, sportul la Antena 3, Superbingo la Antena 1 și apoi știri la Kanal D.

A fost pas după pas, treaptă după treaptă, un deal pe care n-aveam nici cea mai mică idee cum să-l urc. Mai întâi am scăpat de accent, apoi am învățat să respir cum trebuie încât să nu mă mai înec în direct, să mă fac albă ca peretele sau să dau cele mai minunate bâlbe. Am învățat că prompterul e doar o unealtă, nu e ceva indispensabil, am învățat să pun întrebări pertinente, să ascult răspunsuri, să fac față unui invitat în platou și abia mult mai târziu să vorbesc liber despre orice, oricând.  Și când în sfârșit lucrurile s-au așezat și am ajuns la o oarecare stabilitate pe toate planurile, la momentele alea când nu mai ai emoții, gâlme în stomac și coșmaruri noaptea, când efectiv te bucuri de meseria pe care o ai și o stăpânești, am decis să o iau de la capăt.

Mi-am împachetat viața și mi-am luat doar bilet -dus.  Mă rog, asta a fost o metaforă. Aveam, de fapt, bilet dus-întors, dar mi-a fost teamă că nu mă mai lasă aștia să vin înapoi și mi-am amânat vizita acasă până am obținut statutul legal. Asta e altă poveste, o detaliez altă dată, că e prea funny ca să o risipesc acum.

Am văzut filmul Brooklyn, mi-a plăcut mult, o dramă accesibilă dar foarte bine construită, extrem de emoționantă și profund umană. Vorbind despre film cu două românce și o poloneză, venite de mult aici, toate mi-au zis că au trecut prin aceleași stări ca ale emigrantei irlandeze din film, au retrăit dorul de țara natală și de oamenii lăsați acasă, și-au adus aminte de momentele amare și pline de încărcătură emoțională de la începutul noii lor vieți. Că le-a fost atât de greu, că au plâns atât de mult, că au vrut să plece acasă de atâtea ori. Am ascultat, am înțeles, dar n-am putut rezonez cu ce au trăit ele.

M-am simțit extrem de vinovată și sentimentul ăsta de vinovăție îl am și acum. Că n-am plâns în pumni și nu m-am dat cu capul de pereți de dor de țară. Pașii ăștia trebuiau să fie parte din adaptare, din scenariul prevăzut. Și eram pregătită pentru ei, îi așteptam. Nu știu de ce i-am sărit. Poate datorită zodiei cretine, poate datorită personalității mele, poate datorită mediului în care am nimerit și mi-a priit sau poate e totul legat de destin. Aici trebuia să ajung, de ce să mă tângui? Doar a fost liberul arbitru, a fost alegerea mea, nu m-a obligat nimeni și nimic.

Îmi și aduc aminte de Morena, care îmi spunea la telefon, când am ajuns aici , că ea e foarte aproape, poate să vină oricând la mine și să o sun neapărat dacă mă simt singură, că o să mă simt, o să fie greu.  N-am sunat-o niciodată.

Am plâns, dar am plâns de emoție. De multe ori. De emoție și de frustrarea că și noi putem avea așa ceva acasă, dar n-avem. Motivele unele mai penibile decât altele. Îmi aduc aminte de un episod, la doar o zi de când am ajuns aici, eram încă dată peste cap cu fusul orar, umflată și cu o întârziere motrică. M-am pus la rând la Starbucks să-mi iau un espresso dublu, să mă trezească din morți. Am dat comanda de când stăteam la coadă; când am ajuns să plătesc, tipa de la casă îmi spune că e achitată, a plătit doamna din față pentru cafeaua mea. Am fost sigură că ei au crezut că suntem împreună și de aici greșeala. Femeia de la Starbucks tot insista că e OK. Am văzut că n-am cu cine, m-am dus la americanca respectivă să-i dau ei cash pentru comanda mea, văzând că ea plătise cu cardul. Mi-a spus că a făcut-o intenționat, a avut chef să facă ceva drăguț în ziua aia și s-a gândit să facă cinste celui de lângă ea. Șocul româncei care n-a experimentat așa un gest gratuit niciodată a fost așa de mare, că mi s-au umplut ochii de lacrimi. Aia a plecat zâmbind, iar eu am rămas amestecând în cafea tâmp. Îi spun fetei de la espressor că nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva și că mi se pare extrem de drăguț, îmi răspunde că am dreptate -it was soo nice – dar că s-a mai întâmplat și că unul din episoadele ei preferate rămâne acela când a intrat un domn și a cumpărat cafele la tot Starbucks-ul pentru că primise nu știu ce promovare în ziua aia. Și că au aplaudat toți ca în filme și l-au felicitat. No, io aici vreau să trăiesc!

Hăndrălăul meu de pe atunci, actualmente soț, îmi spunea o poveste care suna tare bine. Că – de fiecare dată când ieși din zona ta de confort – ajungi într-un final să te auto-depășești. Sigur că aveam frica specifică unui nou început, dar m-am înhămat la aventura asta fără să mă uit înapoi. Efectiv am simțit că e the right thing to do. Un instinct ciudat care-mi spunea că totul va fi bine. Dar nu mi-am imaginat că o să fie bine din prima, fără dor și remușcări, fără gânduri de întoarcere sau episoade lacrimogene.

După aproape un an și jumătate petrecut aici, nu doar că îi dau dreptate hăndrălăului, dar îî mulțumesc că mi-a oferit șansa să cunosc altă lume, să mă integrez în ea și să o las să mă influențeze. Nu e vorba că m-am auto-depășit, dar schimbarea de care am avut parte și noul context în care trăiesc, m-au făcut să mă descopăr. Șablonul ăsta cu redescoperitul mă omoară, dar efectiv nu găsesc nicio altă expresie care să exprime mai bine cum mă simt și cât m-a transformat un an și jumătate made in USA.

M-am schimbat. Sunt mai răbdătoare, mai calmă, mai caldă, mai ambițioasă, mai deschisă la nou, la tehnologie, și la experiențe. N-am fost niciodată o sociopată, dar acum sunt mai prietenoasă, mai comunicativă, mai zâmbăreață și mai plină de viață ca oricând. Am descoperit o variantă îmbunătățită a propriei persoane. Un Mini Me nou și efervescent.

Am decis să scriu textul ăsta după ce am vorbit cu Sebi zilele trecute și mi-a zis așa simplu și fără introducere “Bravo băh. Bravo că ai avut coaie să pleci.” Ce să zic băh, îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat -măcar în momentul ăla – coaie.