Rețetele casei

Am foarte multe defecte –am început foarte bine, ce să zic- dar am și o calitate, de care nu am fost conștientă până n-am ajuns la adolescență și n-am deschis ochiii în jurul meu: nu sunt invidioasă. Și nu cred că-i dobândită, mai degrabă moștenită. Nu-mi imaginez vreun moment în care să mă fi zbătut de ciudă sau să mă fi perpelit de necaz că cineva are mai mult decât am eu. E posibil ca unii să o considere defect, pentru că invidia te poate impulsiona să te auto-depășești, să vrei mai mult, să fii ca cel pe care îl invidiezi. Eu o consider o calitate, pentru că am văzut de-a lungul vieții ce face râca dintr-o femeie și n-am recunoscut vreo asemănare cu propriul comportament. Invidia întregește perfect orice scenariu grotesc uman.

Și totuși, am fost tot timpul geloasă pe tipele care aveau un job cool, erau mame bune, soții vesele și mai găseau timp să facă și niște minunății în bucătărie. Îmi place la nebunie ideea de femeie completă. Sau măcar să încerci să devii una. E un tip de admirație pe care-l dezvolt și acum când văd calitățile astea la cineva.

Așa că, pentru prima oară în viața mea, mi-am propus să depășesc bariera de bază a gătitului. Zic de bază pentru că am știut de mică să mă descurc în bucătărie, însă pe lângă sandwich-uri, o tocăniță de pui, supă de ciuperci cu usturoi, un piure de cartofi și un tiramisu obosit, nu prea mă puteam da mare cu multe.  Dacă mă gândesc bine, nicio omletă ca lumea nu eram în stare să fac. Adică o făceam pe aia românească, tristă, fără vreo legătură cu ce înseamnă o omletă adevărată.

N-am crezut totuși,  în viața mea că o să ajung să fac Quiche Lorraine, șnițele cu susan, salată de vinete, pui szechuan cu orez cu ou și urechi de lemn, chiftele de spanac și quinoa sau tort Pavlova. Never ever!

Și mi-e atât de drag să văd că lumea linge farfuriile când gătesc eu sau că la petreceri îmi cer să fac rețetele casei, încât treaba asta cu gătitul a devenit una din micile plăceri ale vieții. Un rol hotărâtor a avut și soțu’ din dotare, căruia și dacă îi făceam un căcat pe grill, tot zicea că e foarte bun. Așa că mi-a dat încrederea aia în mine, care m-a făcut să mut munții ….culinari.

Pentru că am mai postat pe Instagram frânturi din bucătărie, a tot trebuit să scriu email-uri sau mesaje kilometrice cu rețetele. Sigur că nu le-am inventat eu, am împrumutat idei și rețete deja testate, pe care le-am modificat după gustul meu, am adăugat ingredientele preferate și am scos odioasele. N-ai să vezi chimen, mărar, ginger, coriandru, cimbru, oregano sau cacao în preparatele mele. Le urăsc pe toate, aș vrea să dispară de pe lumea asta.

Așa că, la cererea publicului,  astea sunt trei rețete populare zilele astea la mine-n bucătărie, sănătoase și foarte ușor de făcut.

Supă-cremă de Roșii

Obișnuiam să comand întotdeuna la restaurant supă de roșii, îmi placea mult și nu aveam efectiv chef să stau să fierb și apoi să decojesc roșiile, că așa îmi aminteam din rețetele de prin România. Până într-o zi, când am prins-o pe nebuna de Martha Steward că bagă roșiile întregi în cuptor pentru nu știu ce piure de tomate. Asta era! Și atunci am experimentat prima supă homemade, fără decojit și alte prostii neolitice. Plus că, acest semi-copt dă un ușor gust de afumat supei, ceea ce mie mi se pare made in Heaven.

Așadar, se încălzește cuptorul la 425F (220C). Într-o tava se pun 6 roșii mari sau 10 mici, tăiate în jumatate, un ardei roșu, un ardei verde, o ceapă mică, 3 căței de usturoi, un păstârnac, o țelină mică și un morcov mic. La un moment dat, n-am avut decât roșii și usturoi în frigider, așa că în locul celorlalte ingrediente am pus zucchini și pepperoncini, a ieșit o supă de roșii picantă minunată. Deci nu e nimic batut în cuie, pui în tavă ce-ți place.

Mă rog, deci să revin, se stropesc toate cu puțin ulei de măsline (eu pun și 100 g de unt, fiind o grasă, dar nu e necesar), se adaugă sare de mare și se lasă la cuptor 20 de min. Apoi efectiv se toarna într-un blender tot conținutul tăvii, legumele, uleiul de măsline și tot sucul care se mai scurge în timpul coptului. Se mixează totul și se adaugă piper proaspăt fie în blender, fie direct în farfurie. Opțional, puteți adăuga și fresh mozzarella balls, că alea se topesc imediat și apoi se întind fain în supă. Eu le pun din același motiv -că sunt o grasă-

Mie îmi place mai groasă, așa că nu adaug nimic, dar dacă o preferați mai lichidă, fie se adaugă niște apă în robotul de bucătărie, fie niște supă de pui ca bază. Cred că e de preferat să cumperi the broth, că doar n-o să faceți o supă de pui ca apoi să o folosiți la supă de roșii…

Ceva mai bun, mai răcoritor și mai ușor de făcut nu există!

Sărățele

Într-un bol se amestecă: 600 g de făină (eu folosesc făină de quinoa, dar cea albă e perfectă pentru gustul ăla de sărățele din copilărie), 200 g unt, 200 g cașcaval ras, 200 g feta (sau telemea), 100 g de parmezan ras, 7 linguri cu vârf de smântână și jumătate de linguriță de sare. Se lasă toate acolo timp de o oră ca să se topească untul și să se inmoaie și restul ingredientelor, E foarte ușor apoi de încorporat totul cu mâinile, se face o bilă mare de aluat, o întinzi pe blatul de bucatărie presărat în prealabil cu făină. Eu o întind cu mâinile goale până se transformă într-un blat subțire,  dar cred că e mult mai ușor cu o sucitoare… eu refuz să-mi cumpăr (motivele sunt hilare, prefer să le țin pentru mine).

Apoi cu un cuțiț, taiați aluatul după preferință, fie clasica sărățea dreptunghiulară, fie se pot folosi diferite forme, am văzut aici și inimi și organe masculine bărbătești, fiecare după preferințe… Se pun într-o tavă sau mai multe, tapetate cu hârtie de copt, se zugrăvesc cu gălbenuș de ou, bătut lejer cu furculița în prealabil și se mai presară niște cașcaval ras pe deasupra. Cuptorul se încălzește la 350 F (176 C) și apoi se lasă 25 de minute la copt.

Asta e rețeta preferată, dacă vă plac mai sărate, ignorați toate felurile de brânză și puteți folosi doar telemea. Sau dacă vă place chimenul, îl puteți adăuga peste gălbenușul de ou, înainte să le băgați la cuptor. Eu îl detest din cauza maică-mii care ne făcea supă de chimen când eram mici și ne obliga să o mâncăm că cică era sănătoasă. Râde și acum când îi reproșez de ea și de limba de porc cu sos de măsline. Așa cred că arată Iadul, ca limba de porc cu măsline și chimen.

Exhibit A:

Vegan Date Rolls

Am fost la niște prieteni într-o seară și ea le-a făcut copiilor minunăția asta, repede într-un robot de bucătărie. Eu le-am gustat, am furat rețeta, am adaptat-o și le-am și denumit “date rolls”… de fapt sunt un fel de Raffaello din fructe uscate și semințe, date prin fulgi de cocos la sfârșit.

Într-un bol se pun în lapte de migdale, la hidratat de seara până dimineata, tot felul de semințe raw și fructe uscate, nu e nicio formulă, ce vă place. Eu pun semințe de floarea soarelui, de dovleac, muguri de pin, rondele de migdale crude, bucăți de nucă de cocos neîndulcită, caise uscate, goji și smochine. A doua zi, tot amestecul de fructe, semințe și almond milk se toarnă într-un blender, împreuna cu o lingură de ulei de cocos, uleiul le leagă și le transformă într-o pastă consistentă. Dacă muriți de poftă, ceea ce la mine se întâmplă constant, bomboanele se pot face imediat, dar ideal ar fi să le lăsați la frigider vreo două ore să se întărească puțin.

Se fac efectiv niște bile, de dimensiunea dorită și se dau prin fulgi de nucă de cocos. Sunt delicioase! Nici foarte dulci, pentru că n-au zahăr în plus față de cel deja existent în fructe și foarte sățioase, țin efectiv loc de o masă.

Poftă Bună!