Mi-a plăcut ceva… pe unul din pereţii hotelului Al Habtoor am descoperit un lucru cu care m-am identificat şi la care am rezonat pe loc, “Prietenia e lucrul cel mai greu de explicat. Nu este ceva ce se poate învăţa la şcoală. Dar daca nu ai învăţat ce înseamnă prietenia, înseamnă că nu ai învaţat nimic”. Eu nu ştiu ce m-aş face fără prieteni, nu ştiu cum m-aş fi dezvoltat ca individ până la vârsta asta fără oamenii mei dragi, cu un teribil simţ al umorului, care nu judecă învelişul, ci fondul, fără persoanele speciale de care sunt înconjurată la bine şi mai ales la rău… deşi reproşul lor e că eu nu apelez niciodată, că nu mă plâng, că nu cer ajutor…pentru ce i-aş deranja? Cioran zicea că n-ar trebui să ne deranjăm prietenii decât cu ocazia propriei înmormântări…şi poate nici atunci! Eu mi-am propus să-i îngrop pe toţi, deci n-o să-i deranjez cu asta…
Am prietenii adolescenţei şi pe cei adăugaţi în timp, îi iubesc deopotrivă şi cred că cea mai mare investiţie a vieţii mele am făcut-o în amiciţii, îmi place să cultiv şi să menţin relaţii frumoase de prietenie, ele mi-au îmbogăţit viaţa. N-aş vrea să dau nume, ele sunt cel mai puţin importante, iar prietenii veritabili se ştiu, n-au nevoie de confirmări… dar am simţit astăzi, după această perioadă învolburată din viaţa mea, că le datorez un “mulţumesc”…pentru tot.
E foarte haios că există un cod nescris care te face să te porţi şi să relaţionezi într-un fel cu prietena- proaspăta mămică şi în cu totul alt fel cu prietena celibatară. Şi totuşi, prietenele mele sunt speciale, nu sunt nevoită să am schimbări comportamentale în funcţie de starea lor civilă sau de numărul de copii. Prietenele mele mămici se deghizează şi-şi urmăresc una alteia bonele prin parc să vadă cum se comporta cu cei mici, apoi fug într-un suflu la birou unde nimeni nu-şi poate imagina că “doamnele” ar fi în stare de aşa ceva… Prietenele celibatare sunt întotdeauna pline de poveşti amuzante despre iubiţi nepotriviţi şi întâlniri ratate, despre femeile fără stil, despre cariera lor care a devenit o slujbă de ghişeu, dar care, mi-au fost prietene dragi şi devotate din toate punctele de vedere.
Şi nu cred ca e musai să te vezi cu prietenii la fel de regulat precum vine poştaşul, n-ai mai avea tumultul discuţiilor aprinse, ai ajunge să ai conversaţii sterile, n-ai mai avea timp să-ţi fie dor de ei… Zilele trecute mi-am vizitat o prietenă pe care n-am mai văzut-o de vreo trei luni, am fost s-o văd pe ea şi pe cele două fetiţe frumoase în Corbeanca. Pentru că bonele au ieşit cu copiii la joacă, noi am ajuns să pescuim în lacul din spatele casei, nepremeditat, fără să vorbim prea mult, fără să trăncănim despre ce s-a întâmplat în tot timpul cât nu ne-am văzut, a fost doar…prietenie. Şi tot acum, prietena mea bună mi-a spus, aşa tam-nesam, în trafic, că e însărcinată. S-a lăsat cu urlete, ţipete şi felicitări… mai ales că eram prima din gaşcă care aflase…m-am bucurat ca şi cum aş fi făcut-o pentru mine…
Vă mulţumesc tuturor…pentru că existaţi şi-mi faceţi viaţa mai frumoasă!
