Textul ăsta e despre cât de mult cântărește ambiția, puterea, munca și curajul, în detrimentul normalității, talentului sau a calităților moștenite. Și despre câtă ironie poate exista câteodată în viața.
E o poveste reală. destul de mediatizată acum câțiva ani și care, efectiv n-are cum să te lase indiferent. Mie mi s-a părut scenariu de film. Am rezonat cu ea și m-am simțit implicată emoțional, poate și pentru că eroina e româncă și pentru că a fost crescută aproape de Chicago. Și mai ales că e una din ACELE lecții de viață!
Pe scurt, în 1987, o fetiță se naște fără picioare și e abandonată într-un orfelinat din România. Un cuplu de americani o înfiază și o cresc alături de ceilați trei băieți ai lor într-o comunitate micuță din Illinois. Ce a determinat-o să ducă o viață mai normală și mai echilibrată decât a multor persoane fără handicap e atitudinea părinților adoptivi. Au învățat-o că, efectiv, nu există “nu pot”, că poate face în viață orice își propune și că nu e cu nimic mai prejos decât ceilalți colegi de vârsta ei.
A fost, poate, datorită dragostei și acceptării de care a dat dovadă această familie, încât Jennifer nu a simțit corvoada dizabilității și nu a văzut asta ca pe o limitare de la ce ar putea să facă. Mai mult decât atât, și-a urmat visul din copilărie cu îndârjire: să ajungă gimnastă…. Doar auzul unei asemenea dorințe avută de un copil fără picioare, provoacă, dacă nu ironie și sarcasm, atunci milă.
Am citit un interviu dat de ea, în care povestea cum a ajuns, treptat, să joace tenis, softball și chiar baschet, iar când prietenii își exprimau admirația față de progresul ei și o felicitau că e atât de bună la sporturi, deși e handicapată, răspunsul ei era că nu e și nu se simte handicapată,. “Scaunul cu rotile mă ajută doar să nu mă murdăresc”, era explicația preferată.
Asta a reușit să facă familia Bricker dintr-o fată cu șanse aproape nule la o viață cât de cât apropiată de a unui individ normal din punct de vedere fizic.
Ca orice copil care știe exact ce vrea să fie când va fi mare, își alege niște exemple de urmat din universul lui preferat și îi urmărește îndeaproape. Idolul copilăriei lui Jennifer avea să fie Dominique Moceanu, o gimnastă de origine română, multiplă campioană.
Fata unor emigranți români, crescută de asemenea într-o suburbie din Chicago și care începe să facă primii pași ai gimnasticii la vârsta de 3 ani în Northbrook, Illinois. Se mută apoi în Florida, continuă să se antreneze, ca într-un final, românii Marta și Bela Karolyi să îi devină îndrumători. Ea este micuța gimnastă, care ajută echipa Statelor Unite ale Americii să câștige medalia de aur pentru prima dată în istoria olimpicelor. Toată lumea își amintește performanța uluitoare de la sol, după ce înainte căzuse la alte probe.
Jennifer a știut tot timpul că a fost adoptată, însă la 16 primește vestea șoc a vieții sale: Dominique Moceanu- cea pe care o urmărea la televizor și care îi era model în viață- era sora ei biologică.
Abia 4 ani mai târziu, Jen îi trimite o scrisoare surorii mai mari și îi spune adevărul. Sigur că se întâlnesc și povestea e foarte emoționantă, dar a fost destul de expusă în ziarele vremii, așa că puteți da google pe ea dacă nu-i știți detaliile.
Ca o ironie și o comparație la situația familială minunată a lui Jennifer, Dominique a avut o relație bolnăvicioasă cu părinții naturali. Spre deosebire de soții Brickner, care au transformat un copil handicapat într-o campionaă din toate punctele de vedere, părinții lui Dominique i-au subminat talentul și au împroșcat-o toată viața cu acuze, după cum povestește ea însăși într-un interviu. Nu i-au oferit niciodată acea încredere în ea de care, un copil- trimis cu forța la gimnastică la vârsta de 3 ani- avea. Tatăl a fost acuzat în repetate rânduri că și-ar fi însușit banii câștigați de ea prin medaliile obținute și chiar de violență verbală și fizică.
Ceea ce mi-a captat atenția când am decis să scriu despre adopție e un mesaj pe care Jennifer susține că i l-ar fi trimis în privat Dominique, în care îi spune că și-ar fi dorit ca și ea să fi fost adoptată de o asemenea familie, că viața ei ar fi fost cu siguranță alta și că e o norocoasă.
Ca o fetiță fără picioare și adoptată dintr-un orfelinat din România să fie considerată o norocoasă de câtre o campioană olimpică la gimastică… asta e puterea adopției! Ai posibilitatea să schimbi un destin! Nu îți dă nimic mai multă valoare pe lumea asta decât să încerci să dai sens unui individ care, aparent, n-are nicio șansă…
În București, am trei prieteni buni, care au fost adoptați la vârste fragede de niște familii de români și care s-au transformat în niște adulți minunați. Unul e reporter, unul designer vestimentar și ea e implicată de când mă știu în viața politică. Toți trei sunt genul de persoane pe care te poți baza, verticale, cu principii solide, prieteni de nădejde și oameni de calitate. Poveștile spuse de ei sunt adevărate pilde, dar nu vreau să intru cu bocancii în viața lor privată și nici în prietenia ce ne leagă. Un singur lucru pe care mi l-a povestit Rareș acum câtiva ani, într-o redacție. Că el nu simte că are dreptul să se plângă de absolut nimic în viața asta, nici de salariu, nici de orele de muncă, nici că-l înșeală vreuna, nici că glicemia e la naiba. Că a fost atât de norocos că oamenii ăia l-au luat pe el în loc de altul, că i-au insuflat niște valori solide, că l-au trimis în vacanță la bunici la țară, unde a mâncat șorici și a fugărit găini sau că datorită maică-sii glicemia lui e atât de mare, încât nu poate să ceară nimic altceva în viața asta și nici în următoarele trei.
Niciunde în lumea asta, procesul de adopție nu e ușor, dar în toate țările dezvoltate poți să apelezi la ajutor de specialitate, la sfaturi, la psiho-terapie pre și post adopție. Și totuși, la noi sunt peste 4.000 de copii adoptabili și numai 1800 de adopții anual. Și asta pentru că adopția este încă subiect tabu în România.
E însă, o echipă foarte cool, Asociația Ador Copiii, care luptă de ani de zile să simplifice legislația în domeniul adopției interne și să ajute pe toate planurile famillile care vor să înfieze. Inima organizaţiei a început să bată odată cu povestea personală a fondatorilor agenției care au adoptat şi au dorit să genereze transparență și eficiență în sistemul de adopţii, astfel încât fiecare copil părăsit să aibă parte de copilărie într-o familie, cât mai curând posibil.
Cu siguranță că, în momentul în care iei în considerare varianta adopției, nu știi în ce direcție să o iei. Asta e rolul asociației să te informeze despre adopția propriu-zisă, să te îndrume, să te sfătuiască. Se acordă consiliere juridică și psihologică, familiei și copiilor, se țin workshop-uri și seminarii, echipa e acolo pentru cei care doresc să adopte, înainte, în timpul și după ce copilul e deja la părinții/părintele adoptiv.
Asociația a demarat campania, “Te Iubesc Mami!”, care vorbește oamenilor despre miracolul pe care-l fac în viața unui copil salvându-i copilaria și adoptîndu-l. E o campanie pe care o susțin din tot sufletul pentru că, din același suflet, cred că adopția e una din puținele minuni pe care le putem face, ca muritori, pe lumea asta. La altele n-avem acces.
Trimite acum un SMS la 8840, către Centrul de Resurse pentru Adopție – Ador Copiii și ajută-ne să facem o minune pentru copiii care încă așteaptă să spună din tot suflețelul lor:
TE IUBESC MAMI!
Este atât de simplu. În numele lor, vă mulțumesc!
