Treaba asta cu nașterea e un subiect sensibil, nu tabu, dar cumva foarte intim și personal, adică nu-l abordezi ca din topor cu oricine, că nu știi ce experiență a avut, dacă fost traumatică sau bucurie pură și dacă e dispusă sau nu să vorbească despre ea, oricum ar fi fost. Mai mult decât atât, mi se pare așa de grosier, de lipsit de empatie și de eleganță când începi să descoși o amărâtă de femeie că de ce a născut într-un fel sau altul, că de ce a ales nu știu ce variantă, că Oooo dar ce curaj, că Vai da’ cum să-ți asumi riscuri, că aoleo cum să îți tai burta, că de ce nu ai naște în apă cu o doula sau acasă cu soțul, să tragă ăla de copil, că e foarte special și de neuitat, de astea… Noi oamenii putem fi niște bădărani fără cusur câteodată.
La fel e și cu întrebările alea iscoditoare, cu un substrat judgemental. Dacă dormi cu bebele, că de ce doarme copilul cu tine, că vezi Doamne îți periclitează căsnicia. Dacă doarme la el în pătuț de la început, sigur se simte părăsit amărâtu’ și îi cresc șansele de SIDS (sudden and unexplained death of a baby younger than 1 year old). Dacă i-ai dat lapte praf în spital ești clar o mamă neasumată și nu meriți respectul comunității feminine… Mă rog, niște sad people.
Motivul pentru care m-am gândit că ar fi interesant să împărtășesc experiența personală e că povestea a stârnit și încă stârnește interes. Am povestit de-a lungul timpului -atunci când era proaspăt subiectul, dar și recent, uitându-mă în urmă la întreg episodul- cum am născut și cu ce imagine am rămas eu asupra aducerii pe lume a unui copil. Sigur că e vorba de familie și prietenele apropiate, dar toate, fără excepție, s-au arătat extrem de uimite, interesate și mi-au pus o mie de întrebări legate de asta, plus follow up questions, că au mai relatat și altora cum a decurs totul, dar fie uitau amănunte sau nu știau explicația pentru te miri ce. Cu prietena Moni am vorbit de curând pe același subiect și cu simțul umorului caracteristic, mi-a spus că i se pare așa, o poveste de naștere din viitor. Așa că m-am gândit că e efectiv o altă perspectivă. Și na, orice perspectivă diferită aduce idei noi sau deschide o ușă a minții, a curiozității, a percepției asupra vieții în general.
Gemma are 2 ani și jumatate, s-a născut pe un frig năpraznic, la început de Ianuarie. M-am dus la spital într-o vineri dimineața, că doar ce altceva ai de făcut într-un weekend geros când tu ești o balenă. Am născut natural, deși românca din mine țipa după cezariană în primele luni, tot îl iscodeam pe doctor că eu de ce nu vrea să mă opereze. Ăla mi-a tot explicat că nu e o intervenție ușoară, că se taie multe rânduri de mușchi, că recuperarea e mult mai grea decât la naștere naturală și că de obicei americancele fac o dramă când li se spune că trebuie să nască prin cezariană dintr-un motiv sau altul. El foarte chill și relaxat de altfel, mi-a și spus că nu vrea să mă piardă ca și pacientă și că o să mă taie de nu mă văd dacă țin morțiș, dar că nu înțelege motivele. Nici eu nu le înțelegeam, dar efectiv am trăit într-un mediu unde cezariana era privită ca pe ceva natural, deși, evident, nu e nici pe departe ceva natural. Inclusiv mama ne-a născut pe mine și pe frate-mio prin cezariană fără să aibă vreo problemă și fără să ia măcar în calcul nașterea vaginală (vaginal birth e termenul folosit aici pentru nașterea pe cale naturală). Că nu erau pe vremuri decât două opțiuni, bisturiul sau metoda preistorică prin care se întâmpla cam ce aveai noroc să se întâmple. erai cumva la mâna destinului, medicina nu avea cu ce să te ajute prea mult în privința asta.
Iar despre nașterile naturale made in România am auzit o mulțime de grozăvii, cu stat în travaliu câte două zile, cu repercusiuni asupra corpului, cu sechele de tot felul. Cea mai simpatică poveste vine de la o prietenă care s-a rupt tare la naștere și doctorul e cusut-o prea mult, era foarte strâmtă, cea mai strâmtă… celelalte picanterii care au urmat nu vi le mai spun. Așa că mă gândeam de ce să risc să am o experiență nasoală când există și o altă variantă. N-am luat în considerare nașterea naturală cu epidurală pentru că ceea ce știam eu din România -și m-am interesat, e încă valabil- e că nu se administrează epidurala decât la dilatație 5. Păi multe femei, când ajung la acest grad de dilatație sunt deja în Iad, adică nivelul durerii e de nesuportat, așa că da, îți trebuie curaj să te înhami la treaba asta. Prin urmare, mi-am întrebat doctorul când e recomandat să-ți faci epidurala și mi-a zis că oricând, nu e absolut nici o regulă și că depinde de pacientă. Dacă femeia e fricoasă, anxioasă și n-o interesează să experimenteze “miracolul” nașterii, i se poate administra odată cu internarea în spital și nu simți nimic, adică zaci acolo în pat și te uiți la filme până te dilați cât trebuie și până încep contracțiile (pe care nu le simți deloc în acest caz pe întreg parcursul nașterii). Pentru că da, durează mai mult să aduci pe lume plodul dacă te amorțesc ăia din start. Ideal e să ți-o facă când, fie ți-a început nașterea, fie s-a rupt apa, fie deja ai contracții slabe, fie când nașterea ți-e indusă și începi să simți o durere ușoară. Mai degrabă ăsta mi se pare un miracol, nu durerile alea insuportabile. Nu văd nimic magic în a te da cu capul de pereți de durere în 2022. Nu văd.
Mai e un tip de naștere de care am auzit doar acum, că am citit o carte despre parenting and shit pe avion și erau acolo testimoniale ale unor femei care au fost nevoite să facă cezariană sau care au ales-o efectiv, dar care au apelat la această nouă ramură de cezariană numită “natural caesarian” și care e din ce în ce mai populară aparent. E descrisă ca fiind o metodă în care o doză de normalitate e introdusă într-o situație profund anormală, o operație care se face încet și domol, cătinel cătinel cum s-ar spune, nu contra cronometru, cum sunt deja cunoscute cezarienele. Beneficiile ar fi: un nou născut mai calm, un bonding mult mai puternic între mamă și copil, ălăptatul ar surveni mult mai repede și mai natural ca urmare a contactului instant skin-to-skin, în principiu o experiență a nașterii nu atât de robotică ca și cezariana clasică. Respectiv, tatăl e și el prezent în sala de operație, nu se pune paravan, ca să fii cât mai conștientă de aducerea pe lume a fătului, iar spătarul patului se ridică după ce se face incizia, ca mama, perfect conștientă tot timpul, să-și vadă copilul născându-se. În timp ce acesta e încă atașat la placentă, își scoate capul și începe să respire pe nas și gură, iar doctorul îl lasă așa câteva minute pentru ca presiunea să îl ajute să elimine orice rest de fluid amniotic din plămâni. Și câteva alte tehnici care duc la o simulare a nașterii vaginale.
Și pentru că orice metodă are și ea discipolii ei extremiști, sunt paciente care aleg ca nou-născutul să se târască efectiv din pântec până pe pieptul mamei, ghidat cumva de instinctul arhaic al suptului și de mirosul laptelui și al mamei. Interesantă imagine, ce să zic…. Ha!
Merg la Northwestern Hospital de când am fost prima oară la ginecolog în America și n-am avut decât un singur doctor de la început, o să mor cu Garvey de gât. Ce însă nu-ți garantează spitalul ăsta e că o să naști cu doctorul tău (asta dacă nu ești programată pentru cezariană), pentru că, fiind foarte mare și fiecare medic având extrem de multe paciente, dacă ar veni la spital pentru fiecare naștere, ar trebui să se mute acolo probabil. Așa că de pe la 6, 7 luni de sarcină te rotești cu vizitele pe la ceilalți doctori, ca măcar să te familiarizezi cu ei și să te simți mai comfortabil dacă te nimerești pe tura lor când ești în travaliu. Am apucat să văd vreo 5, dar chiar pe doctorița cu care am născut-o pe Gemma n-am prins-o. Mi-a plăcut atât de mult de toți, că efectiv nu mi-a mai păsat cu cine nimeresc să nasc, am cunoscut și un doctor bătrân faimos în mediul lui- care s-a și pensionat între timp- pe care îl tot citează medicii mai tineri că avea niște replici amuzante legate de procesul nașterii și care a inventat nu știu ce metodă de întoarcere a fătului în poziție corectă sub epidurală, ca mama să poate naște natural.
Pe scurt, spitalul e considerat cel mai bun din Illinois, iar Northwestern University e una din facultățile de top din lume, faimoasă pentru abordările medicale proprii și pentru domeniul de cercetare. Așa am aflat de un studiu scos de ei cu doar un an înainte să nasc eu, care are baza lor de date din ultimii 35 de ani ca punct de plecare și care a fost rapid împrumutat și de alte spitale din US. Statistica arată că nașterea naturală care survine între săptămâna 39 și 40 de sarcină vine cu cele mai puține probleme de ambele părți, ale mamei și bebelușului. Și în general sunt nașteri fără complicații, cu o greutate optimă a fătului și cu o refacere rapidă a mamei. Și atunci doctorii de acolo și nu numai, îți propun și varianta asta -naștere naturală indusă- asta pe lângă cea clasică, care spune să vii la spital când ți se rupe apa sau când simți primele contracții. Și am simțit eu că e varianta potrivită pentru mine, am avut încredere în medici și mi-am urmat și instinctul cum s-ar spune. Și nu m-a înșelat, că dacă mă înșela nu mai eram eu așa exuberantă în ceea ce privește the vaginal birth. Dar e poate în natura umană să promovezi ceva dacă tu ai avut o experiență pozitivă.
Așa că la 39 săptămâni și două zile m-am prezentat voioasă -la propriu- la spital să aduc pe lume un little gem. Zic voioasă că n-am avut o sarcină dificilă, am fost energică și fresh până la final. Mai mult decât atât, nu aveam niciun simptom că s-ar apropia nașterea, nici crampe, nici contracții, nu eram nici dilatată deloc, deci m-am dus ca o floare, doar cu dorință. Nu vă mai plictisesc cu detalii neimportante, doar o treabă amuzantă: Ade, nașa fetiței e născută pe 3 Ianuarie și am râs noi că i-o fac cadou că doar m-am dus pe 3 dimineața și au tot stat săracii pe alt fus orar după cadou și cadoul nu mai venea, a apărut abia pe 4 dimineața. N-a vrut să-și împartă ziua cu nimeni.
Procesul merge așa, cum te internează îți pun o perfuzie cu oxitocină, responsbilă cu declanșarea travaliului și dilatarea ușoară a colului, nu se dau doze mari și nici bruște, ca totul să simuleze creșterea naturală în corp a acestui hormon. Ideea e că și după naștere, când nivelul de oxitocină e crescut (și bănuiesc eu că la mine era mare, dacă mi-au dat și înainte să încep eu să-l secret în mod natural), ai această stare de bine, de fericire, cumva de îndrăgosteală, de aia se mai și numește hormonul iubirii. Și apoi te lasă de capul tău acolo, să te uiți la TV, să faci Facetime cu părinții, să pui soțul să promită că nu se uită de unde iese copilul, de astea…
Nu știu cât de repede o merge treaba asta la alte femei -cică la al doilea copil ar fi mult mai rapid totul – dar la mine nu s-au derulat lucrurile as planned, așa că după vreo 5 ore de oxitocină eu aveam dilatație de 3 cm, un caca-maca, cum s-ar spune. Mai veneau din când doctorul sau câte o asistentă să vadă ce și cum, dar abia către asfințit am început să simt primele contracții timide. Spun de asfințit pentru că mi-e și acum foarte vie amintirea momentului, un amestec de emoție -că na, nu știi cum evoluează lucrurile- niște trăiri ale corpului pe care nu le-am experimentat până atunci și view-ul de la geamul salonului, un apus de soare de ăla de vreme rece, chiar deasupra lacului Michigan, că salonul avea vedere la apă. Și mă gândeam că not too bad… doar să se și termine cu bine totul, că degeaba e călătoria mai bună decât te așteptai, dacă la destinație ai parte de-un calvar odios.
Doctorița mi-a spus că echipa de anesteziști vine în salon pentru epidurală în principiu în 10 minute după ce o ceri și că să îi sun când sunt pregătită. Acum, eu chiar am vrut să experimentez un pic ce înseamnă nașterea, cum se simt contracțiile, ce gen de durere e aia, că sunt femeie naibii și aduc pe lume un copil -mă gândeam eu- nu pot să trec prin viață ca Vodă prin lobodă, să n-am o părere despre asta și o experiență personală.
După vreo 1 oră de aceste contracții stăteam în picioare și mă țineam de tăblia patului efectiv de durere. Ce e foarte interesant -să mă ierte cele care au născut natural și citesc asta, că doar nu-i vreo noutate și nici nu e nimic special, e același proces la orice femeie, dar mie mi s-a părut simpatică treaba- e că între contracții n-ai nimic, adică poți să faci mișto de ele după ce s-au oprit, poți să trimiți un mesaj, să te plimbi pe acolo, să înjuri soțul că pe el nu-l doare nimic, nu-i vreun lingering pain așa. Și așa am ajuns la dilatație 5.
Așa că m-am gândit eu că dacă la 5 e dureros rău, dar fun între contracții, să mă opresc aici, ca să am totuși o amintire plăcută legată de naștere, probabil că nu mai era amuzant foarte mult timp. A venit epidurala ca un trofeu mult așteptat, mi s- a administrat destul de rapid și apoi te instalează frumușel în pat și aia e, aștepți să vină, că mi s-a spus că efectiv simți când e pregătit copilul să apară. Și așa e, simți. Ce mi s-a părut interesant e că îți dau o mini telecomandă atașată la perfuzia cu epidurală și îți administrezi tu doză nouă când începi să-ți simți picioarele sau dacă se mai duce din efectul ei și tu nu vrei să simți nimic , pe ideea “anesteziază-te, mămică, până nu mai poți”. Și era deja 10 seara, așa că mi-au prupus să dorm și eu m-am culcat. Abia asta mi se pare medicină modernă, tu să dormi, dar corpul tău e în travaliu. Abia asta-i șmecherie! :))
N-am dormit buștean, ca acasă, fără nicio grijă, dar te odihnești. Long story short, la 5.50 dimineața m-a trezit brusc copila, bătea la ușă. Aveau dreptate, simți efectiv. Dar înainte să le sun pe asistente, așa mișelește, mi-am mai dat o ultimă doză de drog, că știți cum se spune -E păcat de Dumnezeu, dacă tot e la discreție.
E ireal cum împingi cu creierul, adică nu simți efectiv nimic și tu totuși împingi când ți se spune că ai o contracție. Ireal! Că doar ei vedeau pe monitor când se pregătea să se formeze, ca o tornadă. Eu primele minute chiar credeam că nu fac ce trebuie sau că nu se întâmplă nimic, până nu mi-a zis taică-su că are păr mult. M-am mirat, că se zice în popor că bebelușii care se nasc cu păr dau arsuri mamei în timpul sarcinii, iar eu nu avusesem deloc. Între următoarele două contracții am întrebat doctorița de asta și mi-a zis că e un mit. No bine.
După 20 de min de acest împins versus respiro, o asistentă o sună pe doctorița mea că o altă pacientă de-a ei e aproape să nască efectiv și doctorița îi spunea ăleia să nu mai împingă… Atunci mi-am dat seama că e groasă treaba și că țin oamenii pe loc din a-și aduce urmașii pe lume, io tot cu bun simț cum mă știți :)) Așa că m-am concentrat o dată de mi s-au spart vasele de sânge din ochii și la 6.27 a venit grasa mea.
A fost ridicol de emoționant (de la atâta oxitocină probabil). Tot! Și cu lacrimi și cu umor și cu de toate.
Partea aia o țin doar pentru mine, măcar atât, ca să nu diluez farmecul experienței. Asta e ca și la dramele personale, după ce-ai trecut printr-o încercare grea, care te-a pus la pământ emoțional sau care te-a lăsat cu ditamai sechelele, dar când într-un final vorbești despre ea, o diseci și o împărtășești, își pierde din puterea pe care a avut-a asupra ta, adică ești pe jumătate vindecat. Iar eu vreau să fiu în continuare fermecată în totalitate.
Mai e ceva de împărtășit totuși. De fapt, lucrul care m-a luat și pe mine prin surprindere total, dar total. După ce naști natural și se duce efectul epiduralei, io efectiv n-am crezut că n-o să am dureri! Sau durere mare sau durere mică dar îndelungată sau durere după ce nu mai ești anesteziat de la drogurile alea sau disconfort sau ceva. Nu? Adică nu cred că e un șoc când o femeie ce abia a născut îți spune că are dureri.
Eu după ce m-am dezmeticit puțin din tot șocul că am adus pe lume acest vrednic urmaș, m-am pregătit psihic pentru ce mi se părea natural să urmeze, dureri sau cel puțin disconfort teribil și m-am gândit că mi-au dat ei sigur medicamente și de aia încă n-am nimic. Au trecut minute și zile și săptămâni întregi fără să simt absolut nimic. La câteva ore după ce ne-au transferat în salon am avut musafiri (că era chiar înainte de debutul pandemiei), a venit Grandma și prietena mea bună împreună cu soțul ei, iar eu i-am așteptat în vârful patului în fund, cu Gemma în brațe și n-am remarcat privirile iscoditoare atunci, doar după mi-au spus toți că erau siguri că-s anesteziată bine de stau așa turcește la câteva ore după naștere. And that was that! Deci n-a fost rău. N-a fost rău deloc.
