Ştiţi senzaţia aia care vine când te aştepţi mai puţin, care nu-ţi dă preaviz şi pentru care nu te avertizează nimeni înainte, că cică eşti adult, te descurci tu…? Acel sentiment care-ţi zguduie echilibrul, care-ţi fură pofta de a zâmbi şi care te face să realizezi ce forme poate îmbrăca durerea şi mai ales cât poate omul să ducă… L-am simţit ieri în preajma unor copii minunaţi şi m-a copleşit…
Închipuie-ţi că într-o zi, copilul tău dispare de lângă tine, că nu te mai recunoaşte, că se topeşte într-o prăpastie căscată înlăuntrul lui şi-şi ia cu el toate cuvintele pe care le ştia, toate gândurile, privirea strălucitoare, mintea şi sufletul…I se poate întâmpla oricui, pentru că autismul nu ţine cont de nimic, nu are reguli şi nici explicaţii, nu i se ştie cauza şi nici provenienţa, autismul doar ia şi nu dă în schimb decât descumpănire şi revoltă… De fapt, asta mă gândeam ca trebuie să simtă o mamă a unui copil cu autism…dar ieri am întâlnit nişte mame de o forţă şi o dăruire inimaginabilă, mame care şi-au luat viaţa copiilor lor în propriile mâini, mame care duc o luptă crâncenă cu un zâmbet care m-a impresionat până la lacrimi….
Cei de la centrul de îngrijire al copiilor cu autism nu sunt nici ei mai prejos, atâta răbdare şi blândeţe n-am văzut până acum, îi învaţă să ţină o furculiţă, să zâmbească şi să întoarcă un zâmbet, nu-i deranjează că o iau de la capăt în fiecare zi şi se bucură pentru fiecare pas mic pe care îl fac copiii. Iar copiii…copiii aia parcă merită totul… I-am vazut aplaudînd chiar dacă nu o fâceau în mod firesc, i-am văzut dansând deşi problemele de dismetrie erau evidente, i-am văzut desenând, iar desenele lor erau din altă lume, dar erau magice…Alex, de exemplu, e maaare amator de desen, iar cel care are grijă de el la centru îmi spunea că încearcă să-i descifreze mesajele desenelor, că simte că are lucruri pe care vrea să le spună. Iar Toma, băieţelul frumos care ar face orice pentru a fi recompensat cu dulciuri, a împărţit napolitanele primite cadou cu mine şi m-a mângâiat pe obraz atât de tandru şi de asumat încât n-ai zice niciodată că e altfel decât ceilalţi copii…dar este. Minut de minut, Toma are nevoie de un psihopedagog, care să-i îndrume paşii, să-l înveţe cum să se joace, cum să interacţioneze cu ceilalţi copii, cum să se descurce pe cont propriu, cum să capete încredere în ele şi în ceilalţi.
Aceşti copii au nevoie de ajutor ca să poată fi integraţi în colectivitate, au nevoie de ajutorul nostru ca să meargă la şcoală, ca să îndepărtăm aceste bariere de mentalitate. De asta m-am alăturat campaniei organizate de Ştirile Kanal D şi Asociaţia Învingem Autismul, pentru că sumele obţinute la finalul ei vor permite multora să aibă acces la cursuri educaţionale şi de specialitate şi vor deschide uşa clasei pentru 11 copii cu autism. Dacă acum 20 de ani se considera că autismul e o boală incurabilă, acum intervenţiile funcţionează şi copiii cu autism au şansa la o viată independentă. Haideţi să le oferim dreptul la o viaţă independentă printr-un gest mărunt, o donaţie de 2 euro trimiţînd un sms la 8842.
E poate un semn că ne trezim şi rezonăm la nevoile aproapelui. Copiii sunt tot ce avem de preţ, în viaţa asta şi după ea…
